Încă de la începutul lumii, omul a fost pus în situaţia de a compensa inferioritatea sa fizică, inventând armele pentru a se apăra împotriva animalelor sau pentru a le ataca. Pe rând, aceste arme au fost din lemn, din piatră şi apoi din metal.

Data apariţiei armelor albe şi a artei mânuirii lor este greu de precizat, unii cercetători susţinând că armele albe erau cunoscute de chinezi cu mai bine de 27 de secole î.e.n., menţionându-se că regele asirian Ninus ar fi cel care a pus bazele scrimei. Deci, în lunga sa evoluţie, scrima a servit mai multor scopuri: ca mijloc de luptă în războaie, ca lupte între gladiatori, duel între cavaleri, duel judiciar, exerciţiu fizic şi divertisment al nobilimii şi în epoca noastră ca disciplină sportivă. Multe secole de-a rândul duelul a fost răspândit în majoritatea ţărilor, în Franţa, Italia, duelurile devenind instrumente ale “dreptăţii” aşa numitele “dueluri judiciare” fiind susţinute de către biserică, atotputernică în aceea perioadă.

În Evul Mediu, romanii datorează cuceririle lor, mânuirii armelor, practicării scrimei. ”Doctors armarum” învăţau soldaţii să mânuiască armele. Aceşti maeştrii se bucurau de multă consideraţie şi erau adeseori obiectul unei mari distincţii. Armele romanilor, erau: pentru defensivă –scutul ; pentru ofensivă –lancea, pilum (suliţa) şi spada. Şcolile speciale de scrimă, din acea vreme, permit organizarea jocurilor de circ şi a luptelor de gladiatori (duelul între retieri şi mirmiloni). Aceştia au cunoscut o mare faimă în timpul imperiului. Francii aveau, mai ales, ca arme ofensive: o spadă scurtă şi tăioasă, suliţa, francisca (o bardă cu două tăişuri), măciuca şi scarmasaxa (un fel de cuţit mai mare).

Ca armă defensivă, ei foloseau scutul, fără a se servi de cască şi nici de platoşă. De remarcat este că, odată cu trecerea vremii, în afară de nobilime şi burghezie, tot mai mulţi oameni din popor au început să practice mânuirea armelor albe, iar odată cu perfecţionarea acestora, a tehnicii scrimei şi a metodelor de învăţare ale ei, apar şi maeştri profesori de scrimă, care-şi fac cunoscute metodele lor de pregătire, înfiinţând şcoli şi editând cărţi de specialitate. Pentru prima dată, sub Filip cel Frumos, sunt amintiţi maeştrii de arme din Paris (”numele, domiciliul şi taxa plătită pentru fiecare 7 scrimeri – 1292”). ”Arhivele maeştrilor de scrimă din Paris ”de Henri Darassy Se pare că prima carte de scrimă ar fi a lui Fiora dei Liberi, ”Flos duellatorum” scrisă in 1410 la Florenţa, cuprinzând şi 500 de ilustraţii.

Înfiinţarea primei academii a armelor a avut loc în anul 1547 când ”maeştrii mânuitori şi scrimeri” ai oraşului Paris primesc în scris din partea lui Carol al IX-lea, autorizaţia de a se grupa în asociaţii: ”Academia maeştrilor în fapte de arme” şi ”Academia regelui”. În 1458, apare lucrarea lui Diego de Valera, iar în 1474, apare cartea despre tehnica şi tactica scrimei spaniole editată de Giacomo Pous şi Petro de Torres. În secolul al XVIII–lea accentul se pune pe armele de împungere şi apărare. Apare floreta, armă convenţionala care permite dezvoltarea scrimei sportive, duelul de altă dată transformându-se în lupta sportivă.

Tot în acest secolul se inventează masca, favorizând dezvoltarea scrimei ca ramură sportivă, eliminând astfel pericolul accidentelor şi creând astfel posibilitatea îmbogăţirii gamei procedeelor de atac şi de apărare. Încep de asemenea să se folosească loviturile de oprire ( Coup darret ) parăzile şi ripostele date in viteza. În secolul al XIX – lea in Germania si Austria se practică o scrimă numai prin mişcările de rotaţie a pumnului, folosindu-se o armă cu tăiş de 60 – 70 cm.

Secolul al XIX-lea marchează şi organizarea primelor concursuri internaţionale, la început între scrimerii din Franţa şi Italia, ţări în care scrima era mai dezvoltată în acea perioadă de timp. Prima olimpiadă modernă, 1896, are în program şi întreceri de scrimă. Astfel, în 1903 se desfăşoară la Paris ”prima mare săptămână a armelor de luptă”. Cu această ocazie, în premieră, intră în competiţie echipele naţionale de spadă. Înmulţirea turneelor scotea în relief lipsa totală a unor reguli de organizare şi desfăşurare a concursurilor, transformând un sezon internaţional de scrimă într-un adevărat turn al lui Babel: nimeni nu se înţelegea cu nimeni! Iată de ce competiţiile organizate în Franţa, Belgia ,Anglia, Olanda, Italia au adus la ordinea zilei necesitatea unei formule unanim acceptate.

Motivele de divergenţă erau multe. Nu existau reguli precise privind lungimea şi ţinerea armelor, folosirea sau nu a vârfului de lovire (umezirea acestuia într-o soluţie colorantă pentru a marca locul lovit), numărul tuşelor, suprafaţa valabilă, dimensiunile terenului, compoziţia juriului de arbitrii ş.a. Fiecare aspect suscită discuţii aprinse între conducători şi trăgători, toate demonstrând necesitatea elaborării unor regulamente tehnice internaţionale recunoscute şi atestate de forurile competente. În anul 1913, la cererea Franţei principiul înfiinţării unei Federaţii Internaţionale a fost admis la Congresul de la Gand. La 29 noiembrie 1913 a fost consolidată fundaţia F.I.E. (Fédération Internationale d’escrime), organ care coordonează întreaga activitate a scrimei pe plan mondial.

În România, în anul 1831, pastorul luteran Aurel Serai din Bucureşti, a avut prima iniţiativă de a înfiinţa o scoală particulară , cerând generalului Kiseleff autorizaţia necesară înfiinţării unei scoli particulare, care trebuia să se numească ”Institutul de educaţie fizică şi de studii pentru tinerii din neant”! Această şcoală urma să cuprindă cinci grupe de materii, printre care şi scrima. Dar autorizaţia nu i-a fost acordată. După anul 1850 apar şi primele săli de arme (Iaşi, Bucureşti) frecventate de tinerii din clasele înstărite.

Primii maeştri de scrimă sunt aduşi din străinătate, dar cu timpul apar şi se afirma maeştrii români ca : A. Nicolau, V. Badescu, I. Teodoreanu, S. Anastasiu, e.t.c. Primele emoţii în lumea scrimei româneşti au avut loc în anul 1910, când pentru prima oară, câţiva scrimeri români concurau al competiţii oficiale organizate peste hotare. Au apăru şi primele rezultate pe plan internaţional, concursul de la Uriage-des-Banis (Franţa) fiind câştigat de Mihai Savu, după un ”maraton” de 13 ore de concurs.

Primul concurs internaţional desfăşurat în România, organizat de Grigore Filipescu s-a desfăşurat la Bucureşti între 7 – 11 decembrie 1911. În 1932 la 9 septembrie ia fiinţă Federaţia Română de scrimă. Prima noţiune de calendar sportiv datează din anul 1935, fireşte, nu în accepţiunea de astăzi. Un mijloc timid de aşezare a activităţii competiţionale. De întâlnirea România – Cehoslovacia din 1937 este legat un fapt inedit ce a intrat în analele scrimei. Cu prilejul întrecerii, F.R.S. a folosit primul aparat electric de marcare a loviturilor în proba de spadă.

Spre sfârşitul anului 1948 scrima la noi in ţara începe să se consolideze din punct de vedere organizatoric. De-a lungul anilor ce au urmat, planşa(terenul), armele, echipamentul, regulamentul au suferit nenumărate modificări, de la apariţia primelor concursuri de scrimă unde era nevoie ca vârful armelor să fie muiate în vopsea pentru a ”semnaliza” loviturile şi de 5 arbitri pentru a decide lovitura valabilă sau nevalabilă într-un asalt, azi, avem un sistem performant de semnalizare al loviturilor şi un singur arbitru, sarcina lui în luarea deciziilor de validare fiind preluată de către aparatul electronic.